Terapie educațională complexă și integrată

Începând cu anul 1992, în procesul educaţional-terapeutic din şcolile pentru copii cu cerinţe educative speciale din ţara noastră a fost introdusă programa de terapie educaţională complexă şi integrată, după o concepţie modulară.

Această programă are ca punct de plecare un curriculum model pentru elevii cu deficienţă intelectuală elaborat de Carol Ouvry în 1987 şi este structurat pa patru arii de dezvoltare: aria de dezvoltare fizică, perceptivă, de dezvoltare intelectuală şi aria de dezvoltare personală şi socială. Acestea pot fi considerate coordinate majore ale educaţiei speciale şi formează structura primară a unui curriculum pentru elevii cu diferite tipuri de deficienţă, indiferent de natura sau gravitatea deficienţei şi a nivelului de şcolarizare, urmând ca obiectivele şi componentele constitutive ale ariilor de dezvoltare să fie completate sau adaptate în funcţie de particularităţile elevului cu cerinţe educative speciale şi cu nivelul de şcolarizare.

Pornind de la acest curriculum model, programa de terapie educaţională complexă şi integrată, cuprinde cinci module:

stimularea cognitivă;
terapia ocupaţională;
formarea autonomiei personale;
socializarea;
ludoterapia.

Aceste categorii , deşi au fiecare în parte o anume autonomie funcţională. se află într-o relaţie de interdependenţă continuă şi reciprocă. Prin aceasta este marcat caracterul intermodular, ceea ce aduce după sine o serie de consideraţii metodologice în organizarea şi desfăşurarea activităţilor educaţional-terapeutice.

Fiecare categorie de terapie este un complex de tipuri, de acţiuni terapeutice care implică o abordare intradisciplinară între elementele consecutive. Abordarea intermodulară şi intramodulară a programului educaţional terapeutic conferă acesteia atât un caracter complex cât şi unul integrativ, impunând ca activităţile educaţional terapeutice să se organizeze şi să se desfăşoare în viziunea educaţiei integrate. Aceasta, presupune o largă deschidere spre normalitate, înseamnă a oferi persoanelor cu cerinţe speciale modele şi condiţii de viaţă cotidiană cât mai apropiate de condiţiile şi modurile de viaţă obişnuite. Normalizarea trebuie privită ca un proces reciproc de acceptare a persoanei deficiente de către comunitate şi de participare a acesteia la viaţa comunităţii.

Stimularea cognitivă

Stimularea cognitivă este înţeleasă ca un proces de echilibrare mintală prin organizarea specifică a cunoaşterii la copiii cu cerinţe educative speciale. Ea se constituie din acţiuni şi programe compensatorii care facilitează înţelegerea anumitor lucruri, a fenomenelor, a persoanelor şi a situaţiilor de viaţă în dimensiunea lor instrumental integratoare.

Programa de terapie educaţională cuprinde în aria stimulării cognitive două categorii mari:

terapia cognitivă de tip A
terapia cognitivă de tip B

Terapia cognitivă de tip A are în vedere în principal, consolidarea, sistematizarea, completarea într-o manieră deosebită a faptelor, informaţiilor, abilităţilor, competenţelor, deprinderilor oferite de procesul de predare- învăţare.

Terapia cognitivă de tip B include activităţile şi programele care organizează procesul de cunoaştere cu nuanţări pentru diferitele procese psihice.

Terapia ocupațională

Terapia ocupaţională are la bază concepţia conform căreia activitatea voluntară poate fi utilizată eficient pentru ameliorarea sau anularea apariţiei disfuncţiilor organismului uman. Asociaţia americană de terapie ocupaţională subliniază faptul că această formă de terapie reprezintă “arta şi ştiinţa de a dirija modul de răspuns al omului faţă de activitatea selecţionată, menită să promoveze şi să menţină sănătatea, să împiedice evoluţia spre infirmitate, să evalueze comportamentul şi să trateze sau să antreneze persoana cu disfuncţii fizice sau sociale” (1968). Terapia ocupaţională se constituie în disciplina care valorifică informaţiile din domeniul: anatomiei, fiziologiei, pedagogiei, psihologiei, etc., ştiinţe care vizează comportamentul uman.

În literatura de specialitate se înregistrează o serie de delimitări de arii de acţiune în domeniul terapiei ocupaţionale. Amintim cele trei mari domenii generale (A.Gherguţ, 2001):

formarea deprinderilor de viaţă cotidiană;
cultivarea capacităţilor şi aptitudinilor pentru muncă;
educarea abilităţilor pentru diverse jocuri şi petrecerea timpului liber;

Pentru atingerea unui nivel funcţional optim în domeniile respective este necesară educarea subiecţilor în direcţia obţinerii unor rezultate performante specifice într-o serie de structuri ale personalităţii cum ar fi: senzorio-motorii, cognitive şi psihosociale.

Dacă în trecut terapiile ocupaţionale se adresau mai cu seamă deficienţilor fizici, în prezent acestea se adresează subiecţilor cu retard mintal şi cu tulburări de învăţare, celor cu tulburări afective, deficienţilor senzoriali, bolnavilor psihici.

Ludoterapia

Jocul ca modalitate de relaţie între individ şi lumea obiectelor şi a relaţiilor constituie formula primară a acţiunii umane şi implicit o cale de organizare a cunoaşterii. Jocul reprezintă cea mai pură formă de asimilare şi presupune trei stadii în dezvoltarea lui:

stadiul jocului practic specific primului an de viaţă şi constă în acţiuni senzorio-motorii;
stadiul jocului simbolic care apare în al doilea an de viaţă şi implică reprezentări ale obiectelor absente;
stadiul jocului cu reguli este categoria structurală care se dezvoltă, aducând după sine în mod necesar coordonarea socială şi o înţelegere de bază a relaţiilor sociale.

Din perspectivă psihopedagogică putem identifica următorele tipuri de jocuri:
jocuri funcţionale (perceptive, senzorio-motorii, verbale şi de imitaţie);
jocuri simbolice (afective, de identificare cu modelul şi de socializare);
jocuri cu reguli (cognitive şi sociale);
jocuri de construcţie (cu şi fără model);
jocuri de expresie (plastice, verbale şi muzicale).

În cadrul terapiei educaţionale, conceptul de joc didactic capătă o conotaţie aparte. Acesta constituie o formă de activitate prin care se rezolvă una sau mai multe sarcini didactice prin îmbinarea tehnicilor de realizare a sarcinilor cu elemente de joc.

Fiecare joc didactic are următoarele părti constitutive: conţinut, sarcină didactică, reguli de joc şi acţiunea de joc. Ca activitate în completarea lecţiei, jocul didactic poate fi grupat astfel:

după obiectele de învăţământ – jocuri folosite la citire, matematică, dezvoltarea vorbirii, cunoaşterea mediului, educaţie fizică, etc.;
după tipul lecţiei: jocuri folosite ca mijloc de predare, de asimilare, de consolidare, de sistematizare şi recapitulare a cunoştinţelor.

Folosirea jocurilor didactice în toată varietatea lor constituie un nivel în realizarea învăţământului formativ, care are în vedere în primul rând dezvoltarea activismului intelectual, formarea deprinderilor de muncă intelectuală şi practică şi a unei conduite morale corespunzătoare.

Formarea autonomiei personale şi Socializarea

Existenţa unei persoane în cadrul unei comunităţi solicită din partea acesteia o sumă de abilităţi şi competenţe care permit adaptarea şi integrarea sa în comunitatea din care face parte.

Adaptarea socială este procesul prin care o persoană sau un grup social, îşi reglează comportamentul după cerinţele noului mediu. Procesul integrării, constituie o acţiune complexă care generează o fuziune între elementele sistemului personalităţii şi elementele sistemului social, ceea ce determină, dinamica dezvoltării. Abilităţile şi competenţele necesare adaptării şi integrării sociale sunt rezultatul unui proces continuu de învăţare şi de formare a deprinderilor. Copilul cu cerinţe educative speciale va beneficia de programe de recuperare şi de terapii specifice, facilitând astfel adaptarea şi integrarea lui în societate.

Programul general de autonomie personală şi socială are la bază următoarele obiective generale:

formarea şi dezvoltarea abilităţilor sociale care să conducă la un grad înalt de maturitate psihosocială;
formarea şi dezvoltarea ccompetenţelor psihomotrice şi de maturitate care să consolideze autonomia personală;
perceperea corectă, obiectivă şi exactă a propriei persoane;
educarea sensibilităţii şi a echilibrului afectiv pentru a garanta siguranţa de sine şi exprimarea propriilor emoţii şi sentimente în relaţiile cu cei din jur;
manifestarea acceptării şi respectului faţă de alte persoane în contexte sociale diferite;
organizarea şi programarea de activităţi care să permită exersarea autocontrolului şi învăţarea folosirii corecte şi civilizate a utilităţii şi seviciilor publice.

Programa pentru Formarea autonomiei personale are ca obiective autoservirea şi autonomia personală în mediul ambient.

Programa pentru Socializare are ca obiective formarea unor conduite perceptive-motrice, de orientare spațio-temporală și adaptare la mediul înconjurător și integrare socială.

Metodologia pentru învăţarea, formarea şi dezvoltarea comportamentelor de autonomie personală şi socială se structurează pe următoarele coordonate:

stabilirea domeniilor de formare/dezvoltare a componentelor de autonomie personală şi socială;
formularea obiectivelor educaţional-terapeutice pentru fiecare domeniu în parte;
elaborarea programelor de intervenţie educaţional terapeutice pentru fiecare domeniu în funcţie de vârste cronologică şi nivelul sau etapa de dezvoltare a copilului;
programarea activităţilor şi a sarcinilor de lucru pentru fiecare copil; evaluarea (iniţială, continuă şi finală);
propuneri de ameliorare a activităţii viitoare.

În concluzie, principiul integrativ al acţiunii educaţional-terapeutice obligă ca activităţile educaţionale să fie valorificate sub toate aspectele terapeutice. Astfel, profesorul/educatorul/terapeutul care desfăşoară activitatea cu copilul cu cerinţe speciale, trebuie să apeleze la toate tehnicile terapeutice care utilizează actul însuşirii cunoştinţelor şi formarea de deprinderi, toate în ideea realizării obiectivului general al educaţiei speciale, integrarea psihoşcolară şi psihosocială a copilului cu cerinţe educative speciale.